Piatra pitigoiului
de Tudor Arghezi
Ne-am caznit, doi copii, o mama si un om, sa va facem o povestire. Daca o fi buna, nu-i vina noastra, iar daca o fi proasta, o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a iesit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri in gaurile ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetita impletea pe un schelet de sarma fire de papura vapsite, ca sa iasa din degetele-i cuminti si mici un cos, in care sa puie la vara patru cirese. si cum lucrau mainile, mergea si gura si se croia povestirea...
Basmul incepe, ca toate basmele, cu vorbele: "A fost odata", pentru ca tot ce se intampla din lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, si nu se mai poate petrece inca o data.
A fost o toamna dulce si lunga, cum - nu e vorba - au mai fost si altele, insa nu la fel in totul si intocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare, berze cu aripile mari, randunele mici si alte soiuri de sageti zburatoare, cu ciocul cat chibritul sau cat creionul sau cat nuiaua, ajunsesera cu bine in tara calda, unde aveau sa traiasca pana ce trecea gerul si se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu asteptasera pasarile din Arges, de la Bacau si Severin, si dupa ce se adunara toate, au trecut in nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfantul Munte si peste Mare, in Egipt, si mai jos, in nisipurile framantate de vanturi, prin care umbla de mii de ani stafiile de piatra.
Vazand ca incep sa imbatraneasca si ca unele din ele nu o sa mai aiba puterea sa se intoarca de doua ori inapoi, pasarile au tinut sfat laolalta si s-au hotarat sa zideasca un palat.
in timpul cuvenit, toate pasarile adusera cate ceva si raspandindu-se de trei ori pe intinsul lumii, ele gramadira, dumicat cu dumicat, purtat in cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolti si incaperi si cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare, o suta de ciori. Vulturul sta in fereastra sau pe varful turlei, iar pe crestetele invelitorilor mai joase, in colturile palatului departate, vegheau ochii de otel ai corbilor, armati cu ciocuri gata de lupta si cu gheare din acelasi metal.
Cateva randunici batrane, ca niste maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera in palat - si cateva becate. si, la intrare, in cate un picior, strajuiau sase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta si de-a stanga trei, cu gandul la nuferii albi de la Cernavoda.
Strajerii n-aveau de pazit numai insusi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin varfuri si firizi. O pasare, cat un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise in geamul unei imparatese de prin raiurile fierbinti ale pamantului si imparateasa, uimita de frumusetea pitigoiului de aur cu ciocul de os, l-a lasat sa intre. Dar dupa trei zile talharul a plecat, furand in cioc un ac de diamant fermecat, cu varful tare si tepos ca pintenul de gladita. Acul, pazit in ziduri de marmura trandafirie, de catre toti cei o suta de imparati, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea insusirea de-a lumina cu o scanteiere de luna pana in departari, si el fu pus cu piatra lui de jar alb intoarsa incoace, in locul cel mai inalt, al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare.
Isprava izbutindu-i bine, a imbarbatat inima pitigoiului de aur. El zise maicutelor randunele: "Stati ca o sa mai aduc si alte averi, caci acum am inteles cum trebuie sa lucrez si nu ma las pana nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru". intr-adevar, cioroii fusesera toti botezati, ca sa tie de calindarul romanesc si ca sa se simta jurati si legati sufleteste de cetele sfintilor.
O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, si in fiecare dimineata si seara, cand se varsau laolalta, amestecandu-se, apele luminii cu apele intunericului, vulturul il striga pe nume, ca sa vada de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta coperisului de paza si ar fi plecat. insa cioroii nu s-au miscat din locul lor niciodata si totdeauna ei au raspuns de cate doua ori pe zi chemarilor vulturilor, zicand "Crau, Crau" - ceea ce in limba ciorilor insemneaza: "Sunt aici, fii fara grija. Nu plec."
Cu istetimea lui, pitigoiul de aur se duse la balconul altei imparatese din taramurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tanarul ei imparat, dus departe, in cuprinsurile marii de margean, ca sa cumpere si sa aduca, pe spinari de camile si elefanti, grau si secara pentru supusii lui. Caci pe vremea aceea si in tarile acelea unde nu cresteau bucate cu spicul gros si cu stiuletele mare, ca la noi, imparatii faceau treburile astea, platind cu mana lor si cumparand, pe vazute si pe gustate, toata hrana oamenilor din imparatii. Corabiile aduceau in stramtorile Marii de Margean butoaie cu branza grasa, burduse cu unt, saci cu porumb si grau si sare. si dadeau asemenea marfa, care in tara de unde venea se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care si ele, in partea locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scortisoare, dinti de elefant, os de broasca, si margaritare - si schimbul trecea prin mainile imparatilor si lumea era multumita.
imparateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunostinta imparatul si intrerupse citirea scrisorii, in clipa cand cu coada ochiului zarise pitigoiul galben rasfatandu-se in fereastra. Ea deschise cu bagare de seama usa cerdacului, temandu-se sa nu-l sperie si nestiind cu ce fel de poama de prefacut si de hot avea de-a face. Afurisitul de pitigoi tragea cu ochiul si cu urechea si sarea jucand imprejur, sprinten si dragalas. Abia se intorcea cu ciocul intr-o parte, ca se si muta in partea cealalta, isi intorcea capul piezis, ca sa i se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe gusa, ca o floare de muscata; ii scanteia cand ochiul drept cand ochiul stang - si, vrajita de atatea tertipuri, imparateasa cu greu isi mai potolea neastamparul de a prinde pitigoiul, pe care vroia sa-l tie in palma, sa-l duca la ureche, sa-l mangaie cu obrazul si sa-l sarute.
A! ce sarpe de pitigoi. Cand imparateasa ii zise incet, strecurandu-si vorbele prin crapatura usii cerdacului: "Nu vrei sa fii al meu?" el raspunse: "Cirip". Cand ii zise: "Apropie-te si vino inauntru", pitigoiul raspunse de doua ori: "Cirip, cirip". si cand imparateasa deschise usa de tot, el nu fugi, ci se piti in penele lui de aur, ca o pitulice, si imparateasa il lua cu gingasie in mana, ca o minge. Pitigoiul nu se zbatu defel si se lasa dus in bogatele incaperi ale imparatesei.
Pitigoiul nu mai vazuse niciodata o imparateasa de culoarea ei. imparateasa dintai, de la care furase acul cu luceferi, fusese roscovana la par si alba ca smantana. imparateasa de acusi era negricioasa si cu toate astea neinchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceata si in albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se incurcau ca fulgii; gurita avea surasul ca miezul samburilor de caise; degetele erau lungi si moi, soldurile inalte si croiala fiintei intregi a imparatesei iesea din niste tipare, pe care Dumnezeu le gandise mult si le iubise.
Pitigoiul intrase in obiceiurile imparatesei: el dormea pe capataiul inalt al patului, cu ciocul intors spre ochii ei, pe care il gatea cu juvaeruri. Pe trupul mic al pasaruicii incapusera toate podoabele, cu atat mai scumpe cu cat erau mai marunte, ale domnitei, care a gatit-o cu mainile ei, tinand-o in poala si pe genunchi. De jur-imprejurul gatului, imparateasa ii aninase un sirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul stang ii petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate imparatiile, iar la piciorul drept ii pusese o pietricica, singura din toata lumea si a careia licarire albastra era ca un fum. Piatra, luata din timpurile foarte vechi, din degetul unui imparat, care supusese vointei sale toate pamanturile si toate apele si biruit numai in ziua in care i se putuse ghici taina si cand a putut sa-i fie smulsa piatra din podoabele lui - avea puterea sa vindece, sa invieze mortii, sa intinereasca batranetea si sa prefaca toate gandurile in bucurii si fapte.
Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze si pe nori; putea sa zboare, putea sa afle, sa stie si sa invete; putea sa vorbeasca in limbi straine; putea sa faca flori si fructe in mijlocul iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa faca din apa vin; putea sa scoata apa din pietre; putea sa schimbe pietrele in oameni si oameni in pietre; putea sa vorbeasca in orice timp cu Dumnezeu.
Cand se vazu pitigoiul de aur stapan pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisa si-a luat zborul catre palatul pasarilor, pe care avea sa-l inzestreze cu niste puteri neinchipuite. insa, ca sa nu zica imparateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima franta), el zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase si imparatesei una. Cum s-a zis, asa s-a si facut - si se mai facu o piatra la fel, insa cu cateva puteri mai putine decat piatra pitigoiului. Noua pietricica putea cat si mama ei, foarte multe minuni sa faca: nu putea sa dea insa tinerete decat imparatesii, imparatului si copiilor lor, pe altii nestiind sa-i intinereasca. Din aceasta pricina, imparateasa cea negricioasa si frumoasa si imparatul, dimpreuna cu copii lor, mai traiesc si azi, frumosi, tineri si voinici ca si pe vremuri, mutati departe, tocmai in tara de Numaidecat-de-desubtul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta si cinci luni: si daca nu obosesti ajungi.
intre timpuri insa, un baiat de satean din partile pustietatii, care pastea caprele prin preajma palatului pasaresc, vazand licaririle stelei din varful turnului marelui vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic l-au croncanit cioroii si l-au ocarat maicile randunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse imparatiile si palatele, unele cu altele; adevarul este ca fiecare piatra era un inger, o floare, un dobitoc sau un peste, si baiatul cu caprele arunca in turn numai cu fiinte impietrite.
Ce-a patit insa baiatul cu caprele, stie numai pielea lui! Vazandu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferii, acul din varful turlei, care lumina palatul, s-a necajit si scoborand ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre si s-a pus sa-l intepe. Varful lui intra si iesea mereu, in madulare. De intepaturi, spinarea facu o cocoase; capul crescu cat banita; mainile se aratara ca niste broaste testoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni injunghiati. Despre picioare si despre ce mai ramanea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi si pana in crestetul capului, baiatul crescu in sus si pe laturi cat o claie de fan si nemaiputandu-se tine pe picioare, umbla ca o basica umflata, purtata de vant – si radeau de el ciorile si insusi vulturul, care nu stie de obicei sa rada. Numai glasul se mai putea misca slobod al baiatului si glasul baiatului se ruga sa fie iertat ca nu mai face, zicand ca abia acum a inteles ca pasarile sunt sfinte si ca palatul pasaresc este al lui Dumnezeu.
Tocmai atunci venea si pitigoiul cu pietricica lui si, strangand sfatul pasarilor batrane, incepu prin a le intineri pe toate si toate batura lumina cu aripi noi de pui. Cand veni si el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragandu-i-se sapte sute de ani din o mie si trei sute, cati avea.
- Ba te facem de un an si jumatate, zise pitigoiul, pentru ca totuna e.
- Daca zici dumneata!... raspunse vulturul. insa atunci sa-mi faci si o vulturita, caci mi s-a urat singur aici, numai cu cioroii.
Vulturul s-a ridicat pana in fundul cerurilor intinerit si insotit de o vulturoaica mandra, cu care a facut mii de rotocoale in vazduh.
- Acum, pe baiatul cu caprele, adaose pitigoiul, sa-l iertam, si sa-l facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Aveam nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica in palat.
Cand auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot si s-a facut frumos ca un rege, jurandu-se sa pazeasca palatul strasnic, cu toate puterile stranse in pietricica pitigoiului.
Numaidecat, un parete de plumb gros se asternu pe usi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca si cum palatul intreg ar fi intrat intr-un glont de pusca. Cioroii fura trimisi la treaba lor, luati pe sus de un nor adanc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul inghetat. si baiatul cu caprele, pe care il chema Nita, si-a luat in primire cheile si comorile. si ca sa-si fuduleasca si el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu fete de curcubeie si copite de agata lustruita si schimbandu-le tacaliile in barbisoane de ibrisim si facandu-le pielea de catifea, le-a pus si cate un dasag de aur in spinare si le-a trimis acasa cu tapul, la parinti, care erau niste sateni harnici si saraci, ca sa-si cumpere pamant.
si de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputand sa-mbatraneasca, ele nu mai raman neputincioase in manastirea lor, ci se intorc intinerite in fiecare primavara, din tarile calde, la Giurgiu, in Arges, la Bacau, la Severin si in Bucuresti...
Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertati.
Piatra pitigoiului
Aceasta pagina a fost accesata de 43359 ori.
