Omul sunator
de Tudor Arghezi
El sa nascuse cu o infirmitate ciudata si cu un har nemaicunoscut. Trupul, sau poate sufletul, ii suna. Fie ca plasma lui avea proprietati analoge cu acumulatorii, care absorb si pastreaza electricitatea, fabricand la randul lor energie si lumina; fie, vreau sa zic, ca inmagazina sunetele, inconstient, in carne, sau fie ca torentul sangelui se insotea de la sine de muzica valurilor marine, omul suna ca un clopotel, ca o vioara, ca o titera si ca toate uneltele de cantat.
Se poate ca starea lui vibratila venea numai de la suflet, ca o reminiscenta cu cauzele pierdute, asmanandu-se in aceasta privinta cu scoicile trandafirii de portelan salbatic, care fara limba si fara o cireasa de fier inlauntru, canta necontenit in vitrinele muzeelor de stiinte naturale, bolnave de nostalgia mugetului de ocean.
Ca un ceasornic, vibreaza orice fiinta de carne, iar soparlele aud un zumzet chiar in interiorul plantelor , pe care noi, oamenii, nu-l putem deslusi. Inima bate si alearga, vana zvacneste. Omul sunator suferea si se bucura cu totul de alte insusiri, de strune si de metal, care nu puteau sedea laolalta cu prea cunoscutele, desi neinchipuitele pulsatii biologice, ale amforei cordului, plosca vie, spanzurata pe intuneric, si lacat al tainelor asociate.
Ca si cum ar fi fost montat din organe de nichel si tabla presata, prevazut cu saibe, splinturi, nituri si piulite, incheiate in angregaje conice, cilindrice si circulare, pasul lui suna uneori ca o cizma de fier, umbra lui trecea prin luna ca o broboada de zale, cu zgomote de belciuge si chei, zdruncinat in automatica lui organizatie de maruntaie mecanice, ca o uzina in momentul pornirii, la orele de ceata ale diminetii industriale.
Cand isi ridica mustata cu peria, in fata oglinzii, mustata lui fluiera cqa stalactitele de cristal atinse, din jurul abajurelor de lampa. Daca se netezea cu servetul rece sportiv, la sculare, carnea lui se impresiona ca sticla plouata cu grisul de gheata al iernii. El umbla ca un lant fara sfarsit si nevazut, de care se tinea taras ghiuleaua planetei.
De copil, urechea i-a fost fermecata de clopotelul argintiu care il insotea pretutindeni si care si in odihna isi puncta clinchetul ritmic. Clopotelul se scobora pe o scara infinita, purcedea ca din tarie si saritura cu saritura, din treapta in treapta, strabatea vazduhul, gaurea pamantul, insotea apele, iesea la capatul lumii si se intorcea, inapoi, de-a-ndaratele, ca un margaritar, zburator mereu prin insul lui sufletesc, desfacut ca burduful in zigzaguri al unei armonici, stransa ca o carte si intinsa intr-o galerie de haos.
El si-a cautat clopotelul in imbracaminte si in rufarie, in buzunare si in maneci;il simtea in san si clopotelul scobora in cingatoare, cauta sa-l prinda la coapse si aluneca in ciorapi; scotea ciorapul si sunetul cadea in pantofi; rasturna pantoful si clopotelul se ascundea in batista. L-a urmarit sa-l prinda imprejurul pernelor, printre dantele si prin cusaturile plapomei de matase, in pat. Clopotelul fugea ca o corcodusa si se facea nevazut ca o boaba de mercur, pierduta printre tighelurile ajurate. Si era din nou in fulgii perinii, la urechea omului atipit, rosie si carnoasa ca maceasa, intre zulufii aramii de rugina. Omul sunator fusese un copil candid si ochii lui de sidef asteptasera zeci de ani ca sa surprinda infatisarea clopotelului neodihnit.
Mai tarziu, tocmai tarziu si din ce in ce mai mult, sunetul s-a sporit si amplificat. In camera de odihna ratacea toata noaptea fantoma sonora, cu pieptul constelat de zurgalai, ca de niste candeli soptitoare. Un sunet amanuntit de bijuterii numarate, stranse, puse in sac si iarsi desertate si numarate din nou, se petrecea pana la revarsatul zilei. Omul se obisnuise cu aceasta cnlocuire si din cand in cand isi apostrofa cu bunatate fantoma.
-Lasa-ma sa dorm. N-ai mai ispravit, bunica?
Iii placea sa-si inchipuie ca bunica lui mai traieste si ca in toiul noptii, trezita de mahniri si de pareri de rau, isi mangaia podoabele de aur si platina, cu care stralucise in tinertee. Zgomotul se subtia paa la fuior si se diviza pana la pulberi, ramanand inttodeauna din zgomotul precedent un zgomot mai moale, umbra de umbra, ramasite de resturi, scama de scame.
Pe scara din copilarie a clopotelului sferic se scobora la maturitate un ban de aur, in echilibru pe muchie, animat de-o propulsie straina dar stapanit si deo miscare de sine. In marginea unei trepte, aurul se putea opri o secunda, inainte de a-si da drumul pe treapta urmatoare. Se intorcea ca un ax, crestea ca un cerc, parea ca se gandeste si se pogora la vale, sfaramat in mii de inele, in goana accelerata, ca o closca sculata brusc, de subt penele careie izbucnesc descoperiti puii galbeni si alearga. Si ajuns in prapastia scarii, invartita ca un burghiu in fundul unui put, aurul cadea in pusculita cisternei, cu un ecou hohotitor de tezaure si catacombe.
Omul imbatranea fara sa-si poata modera orchestra, in care acum cantau sute de cimpoaie si contrabasuri, mii de pianine, dranguri si flaute mici, privighetori de abanos, cinteze de alama, orgi si pitigoi de coarde. Incepusera sa cante de jur-imprejurul lui si lucrurile care nu au vibrat niciodata, insufletite ca sa-l bucure si sa-l mangaie: lutul si busteanul. Pietre le dure si colturoase, si nesimtitoare se miscau pe o parte, se deschideau ca niste oua si ca niste cutii cu balamale si capac si din fiecare piatra se ivea fie o pasare, fie un sarpe alb, fie un pitic, fie o domnita care cantau si se intorceau in piatra, intovarasiti de tantari galbeni si de fluturi brumarii.
Omul sunator
Aceasta pagina a fost accesata de 3592 ori.
