Navodul dragostei
de Tudor Arghezi
In pustietatea sesului de nisip, traia un pescar tanar, care lucrase zece ani la un navod. Ii fagaduise fetei pe care o iubea, dintr-un bordei, sa-i puie inelul casniciei in degetul al doilea, langa degetul mic, in ziua cand va fi navodul ispravit si cand va fi prins in mar epestele cel cu neputinta de vanat, in barci, cu varstile si minciocul.
Acest peste urias se apropia de tarmuri. Fusese vazut din vremile lui Homer, razvratind valurile, spintecate la rasaritul soarelui, cu pieptul. Pescarii pustietatii povesteau ca el facuse parte din herghelia de moruni a Imparatului Negru, si ca scapase din gradinile din mare ale imparatiei, putin timp inaintea lui Hristos.
Navodul fusese urzit, nod cu nod, ochi cu ochi, de singurele maini ale pescarului indraznet, ajutat de o suveica de os lustruit, si reteaua lui acoperea un judet intreg de pustietate. Intins intre rasarit si apus si intre miazanoapte si miazazi, parea un vant de odihna, culcat pe nisipuri. Ca sa-l masori intre margini, era nevoie sa mergi cateva zile pe genunchi, strabatand cate un nod si scurtand cate o sfoara.
La ziua htarata, in ajun de Pasti, pescarii din lungul tarmurilor marii trebuiau sa apuce de navod si sa-l scufunde in talaze, printre luntri. Se petrecu insa ceva nepetrecut: marea fugi fara margini, lasandu-si matcile scorburoase goale si tarand cu ea, dedesuptul zarilor, avutiile vii din adancuri. Pescarii blestemand pescarul, mutara colibele si barcile intr-alta tara si, odata cu ei, porni pe spinari si coliba fetei indragostite, ai carei ochi nu se mai puteau dezlipi de frumusetea navodului zadarnic. Dumnezeu se impotrivise vointii rabdatoare a feciorului indragostit si pedepsi nesocotirea gandului de a prinde marea cu un paienjenis.
Zile multe si timpuri multe, pescarul fu zbuciumat de alta neodihna, umbland pe fundul marii uscate, pardosita cu sidefuri si fildesuri trandafirii de scoici. Pentru ca se nascuse cu patima ispravilor grele, pescuitul scrumbiilor si al pestilor de blid, care imbogateau pe negustorii de crampeie, de franturi si de farame, nu-l ispitea. Si acum, dandu-si seama ca a capatat zestre neasteptata, inviersunarea Celui de Sus, care, nebiruit, l-a ales pe el dusman dintre oameni, fara sa se mandreasca ci smerit, insa iarasi hotarat, porni la o isprava noua.
-Voi ridica o clopotnita din nisipuri catre ceruri, ca sa strapung vazduhul turtit al sesului pustiu si sa ramaie strapuns. Si de acolo, de sus, voi cauta dragostea mea, care si-a purtata coliba departe, dincolo de intaia zare muta si oarba.
La clopotnita lui, pescarul a muncit tot zece ani de zile fara scule si fara ajutoare, dezgropand stancile cu unghiile si, miscandu-le din loc si intorcandu-le cu umerii si cu opintirea, pana ce le-a invatat sa umble singure si singure sa se aseze la locul sorocit, poruncite de gandurile lui. Straduintele si ranile dobandite i-au framantat carnea din nou, facandu-i-o de arama, iar insufletirea lui a dat viata lespezilor, bolovanilor si nisipului, care i se supuneau ca niste caini si ca niste furnici. Pescarul descoperise intelegerea cu pamantul si graiul cu auzul, al tacerilor si al uitarii.
Se auzea catre mare ca vanatorul de unde, care se lasase de pescuit, inceacra o cutezare noua si luntrasii, indatinati cu ganganiile mici ale unfitii, au ras in bordeiele lor cracanate si plini de fum de peste fript. Ei erau intelepti pentru ca staruiau intr-o munca veche, facuta de veacuri la fel. Cand se ivi temelia, ei se apropiau duminica de singuraticul ziditor, neintelegand ce sfarseste, dar pricepand ca inceputul pornise. Din duminica in duminica, turnul crestea incet, de cate o palma. Mai tarziu, pescarii se adunau in fiecare seara, de departe, ca sa-l zareasca sporind cu o palma pe zi.
Adancit in zidirea lui, ziditorul nu vazuse ca se ivise in pustietate pizma si ca fiecare piatra cat pumnul era insotita, in durerea ei pe munchile clopotnitii, de necazul fostilor tovarasi. Dupa ce paretele patrat se ridica de un stat de om, ziditorul aducea pe brate si potrivea la rand, pana la un stat de om, treptele de piatra rosie ca sa arate mai tarziu sacalilor urmariti de hiena pe scara clopotnitii, ca scara fusese udata cu sange. Are sa cada de pe rceasta, se gandeau privitorii. Treapta cu care suie, se gandeau ei, are sa-l rastoarne. Dar ziditorul nici nu a cazut de pe crestele merue inaltate si nici nu s-a rasturnat. Minunea amanuntului s-a savarsit zilnic, zilnic astepta sa doboare pe ziditor, si minunea intreaga a fost gatata intr-o sambata, ca munca Domnului, care s-a odihnit in ziua a saptea.
Ziditorul a cautat prin turn imprejurul lumii si a gasit marginile ei si marea, care fugise, si coliba dragostei stramutata. Trecusera zece ani ca zece veacuri si ca o zi. Pescarii se uitau la clopotnita pustietatii de jos, in straie de nunta si in camasa alba. Imbatranisera toti si multi din fostii flacai se apropiau franti pe carji, posomorati si amari, privind in sus de-a curmezisul, ca niste gaini. Rusinata se arata si iubita, din nisip, ascuzandu-si fata, invechita de tristete, cu mana, si neputand sa-i tainuiasca pantecul, ingreuiat subt cingatoare. Ziditorul tresari.
Dar catre seara, pe cand se ascuteau cremenile de argint ale stelelor albe, el vazu si navodul, pe care il uitase, zburand intreg si intins si impovarat de plumbii de pe margini, la ceruri. Si stelele s-au prins de zalele lui.
Navodul dragostei
Aceasta pagina a fost accesata de 2532 ori.
