Lastunii
de Tudor Arghezi
Intr-o fiinta de o suta de grame, leganata de un zbor ascutit, ei reprezinta regula intreaga a vietii si cinstea naturii. Au venit din departarile mari ale marii, cu aripile de culoarea talazului din orizont, singuratici ca marea, singuratici ca zarea. Trecerea lor dintr-o lume intr-alta despartita de baragane de valuri nu o stie nimeni si nimeni nu o poate povesti, framantata de furtuni inalte si de negrele vijelii ceresti, care scutura din adancurile necunoscute constelatii si zodiacul. Asezata pe un fir de telefon, randuneaua poarta prestigiul universului, vazut dintr-o planeta mai pura, fara descompuneri si putregai, unde vegetatia si carneau au insusiri de metal si corindon.
Abia scoborata din intuneric si din lumina, ea isi pregateste cula, in care salasluieste un anotimp, curata in deprind3erile ei, stapana de sine statatoare, neimpartasind cu omul si cu gangania parazitara, obiceiul de a-si fura cuibul si de-a dormi in gunoi si sudoare straina. O casa pe Arges, o casa pe Mediterana, o casa in Egipt, printre morminte de regi, bisericile, turnurile, stancile sunt pline de cladirile ei uniforme - ca niste ulcioare de lut spanzurate de stresini. In osteneala zidirii isi gaseste indreptatirea de a se odihni si de a visa in bordeiul ei aerian, dispretuind poteca pe care isi taraste momaiqa omul in carji si drumurile gata facute. Unde coboara incepe si sfarseste, plecand, noua pretutindeni, neostenita in perpetua ei mobilitate si renovare. A sosit, a stat, a plecat.
Lunaticii, chemati in somn care slavile sticloase, se intraripeaza ca sa urce turla catedralei, dar zborul lor sovaielnic se opreste la cruce. Ar voi sufletul sa se ridice mai sus, sa escaladeze cerul si pribeag printre nori sa se risipeasca in zari, ca un parfum intors in floarea lui, dezlanat de azur. Omul scoboara insa pe branci inapoi, ingreunat de spinare si de genunchi si purtand in sold rana robului sangeranda. Randuneaua zboara la astri.
Ea nu a lasat, despartindu-se de o perspectiva de plopi si de un lac strajuit de salcii, nici pareri de rau, nici datini impletite cu aripile, ca niste spini. La pamant s-a uitat atata timp cat a construit cu duminecati de lut, un balcon in dreptul stelelor albe. Un pamantean s-a putut apropia de fulgii ei de inger albastru: a zburat. Insa mana omeneasca nu a mangaiat faptura ei inexistenta, cand a pus-o in palma si s-a uitat la cadavrul ei de floare. Din clopotnita din care a cazut pana la mana ta, indragostita de pipairea zburatoarelor, o gamalie de suflet a gasit timpul sa piara, ca sa-ti lase intre degete o aripa nesimtitoare. Lumea pe care o cauti stie sa ramaie muta si absenta de cate ori te indrepti catre ea, sa-i incerci sonoritatea.
Iata randunica canta, la desfacerea petalelor zilei. Ea s-a desteptat pe cand luceafarul i-a trecut dincolo de cib, odata cu izvoarele din fundul padurii, odata cu iedera si cu frunzele licaritoare ale fagilor albi. Si pe marginea streasinii tale ea canta, incepandu-si ziua cu biruinta. Ca o armonica minuscula, vocea ei mare, i n care suna glasuri de mai departe, continua cantecul lasat de privighetori neispravit, in bataia lunii.
Sculati copiii! Douazeci de randunele canta la fereastra voastra, intortochind sunetul in sute de feluri - si faceti aripi si voi, ca sa scapati de manjirea taranei.
Lastunii
Aceasta pagina a fost accesata de 2956 ori.
