Batranii din insula
de Tudor Arghezi
In insula Trandafirie, a Marii de Aur, se ivisera din ceruri sau din pamanturi sau ape, o pareche de tineri sfiosi, un baietan negricios, cu sprincenile imbinate si o fata cu cosita ca firul de soare, care umblau goi si se jucau printre fructe si ierburi paroase, cu aroma tare.
Insula Trandafirie este locul adevart, in care s-au nascut din ceruri, din pamanturi sau ape, cei dintai oameni ca noi. Deosebirea dintre ei si tot ce mai fusese inainte era ca omul, cu toate sa subtire si inalt, adica supus caderii de la sine, s-a sculat deodata drept in picioare si a mers pe punctul cel mai ingust al trupului sau, ca o aratare ciudata. Talpile lui erau satinate si el insusi s-a numit pre sine Fiul Ploilor, mirat, fara indoiala, de inrudirea fapturii lui zvelte cu faptura copacilor incremniti, salciile de-a lungul plopilor, plopii in dreptul soarelui si cedrii pe margini de rapi, ascultand murmurele din adanc.
A fost in timpurile acelea neinchipuite, urzite cu frumuseti de basm, in care s-au desprins din tipare si s-au lepadat de osanda pamantului robii radacinii, taratorimai nainte ca dovlecii si slobozi numai pe masura vrejului, ramurii si tulpinii.
Pasarile au putut strabate vazduhul plutind pe aripi, fiintele dezlipite din mal si-au putut alege un drum.
Pe om, de atunci il poarta o putere deosebita, care lipseste incheieturilor lui numeroase si moi. Uitati-vala el, mergand ca o faclie si intrupand linia veritcala. Zadarnic i-ati razima de parete cadavrului: din firea lui plutitoare a pierit in ceasul mortii cumpanirea. Mortul cade in genunchi, se rstogoleste, se surpa : oasele si arcurile si-au piersut tonul nevazut, ca orgile nemaiatinse de mana straina.
Jocul patimilor oameni, de care povestim, din Insula Trandafirie, se prelungea cu mari odihne de visare si somn, de-a lungul si latul tarii, iesite din ocean, adormind alaturi de un izvor si trezit in leagane de trestii si-n aroma pomilor de cauciuc. Trupulscanteia trecand printre plante,d e o pata de soare, gonita de o pata de umbra, ca o ramura curgatoare, si in jurul capetelor inflacarate licarea nimbul metalic. Si jocul li se sfarsea mereu si incepea neincetat, puternic si nesatios, incat freamatul si oftatul crepuscular umpleau insula si padurea, ca un parfum facut pentru auz. Pe subt smochini si banani, ei s-au inmultit cu timpul, muscandu-si sanii si infrigurandu-si coapsele urzicate fierbinte. Iar sanul cu mura neagra al primei mume a fost vazut hranind in lumina fara margini a lumii, cate cinci sase prunci deodata, dolofani si naivi ca niste mistreti, nascuti peste an. Degetele lor scurte, boante si groase morfoleau ca intr-un aluat darnic de lapte, si nasul carn, infundat in plosti, se inabusa de guitat si de placere.
Intr-o zi racoroasa, familia toata scoborand in lunca, ochiul lui Dumnezeu a numarat patruzeci si doi de copii, din care patru urmareau convoiul pe busi, zgariati de zmeuri si mangaiati de piersici pitici. Si ochiul lui Dumnezeu se increti de un suras binevoitor, caci Dumnezeu, care mai tarziu a vorbit mult si in multe limbi, s-a sfiit atunci sa graiasca si s-a ascuns multumit, dupa munti, ca un tata bun. Si astfel, toti pruncii crescura nebotezati, ca niste pagani adevarati, insa furmosi.
Cum si de ce s-a aratat calul inaintea lor, nu se stie. Adevarul este insa ca le-a iesit intru intampinare calul, caruia i se urase undeva, printr-o pestera si ca ceata omului a ramas uimita de fiinta si de stralucirea lui. Apropiindu-se, surazand cu marile lui masele si miscand narile a bucurie, copiii i-au adus fragi, sulfina si fulgi de cereale. Parintii l-au batutu dulce pe spinarea lucie si neagra. El scoase un nechez si ramase tovaras.
Incalecati si culcati pe spinarea lui serpuitoare, locuitorii insulei Trandafirii pututra merge mai departe, in inia si pe marginile fermecate de talaze, ale tarii lor necunoscute. Cu el au suit piscurile pana-n catapetesme si au scoborat in vaile negre, de unde ies in priveliste raurile neodihnite. Au cercetat padurea maimutelor, care i-au alungat cu migdale si nuci. Au taiat de-a curmezisul districtul cu mii de culori, al papagalilor cu voci de pauni si curci. Si au cunoscut pesterile scorburoase cu fluturi mari de catifea, cu libelule, si stravezii efemere. Au vazut tapii salbatici, ciutele delicate, elefantii cu coada la cap si dintr-o calatorie departata au adus cu ei o vaca de zimbru blajina, cu ugerii grei. Intr-alte calatorii, au invatat de la vulturi sa injunghie si sa fure si au facut vulturi dintr-o creanga indoita si ciocuri din sageti. Si atunci au prasit in preajma bordeielor si caini cu urechile ciulite. Si a durat aceasta viata de invataturi noi si de agerimi ale mintii pana ce calul a murit...
Ei nu stiau in Insula Trandafirie ca poate calul muri, ca se poate face moartea de la sinesi, ca este viata si ca este moarte. Moartea calului s-a petrecut in ziua cea mai frumoasa, cand de dincolo, de peste oceanul de aur, incepusera sa se arate pasari mari, albe, in ispita zarii, fluturand in stoluri. El s-a culcat ca un om si a ramas nesimtitor.
Intaia oara, viata tribului a incercat durerea deznadejdii si intaia oara parintii si copiii au plans si in palcul lor numeros li s-a nalucit ca sunt singuri si dezmosteniti. Si pentru ca ceata lor isi croia drumul pe marginea raului linistit, i-a ispitit gandul sa se uite in el mai afund.
Si in oglinda curata a impletitelor ape, ei au zarit patruzeci si patru de batrani...
Batranii din insula
Aceasta pagina a fost accesata de 3150 ori.
