Ruga de vecernie
de Tudor Arghezi
In mine se desteapta o-ntreaga omenire,
Sint cei ce-au fost pe vremuri, sint cei se sint acum,
Cite-o gradina veche, surpat-n suvenire
Mi-arunca dinainte belsuguri de parfum.
Si de la sfintul palid, sfirsit si blind pe cruce,
La biciul ce-l izbeste si-l singera-n obraz,
Pe nesimtite nu stiu ce-nvecinare duce
Si rind pe rind sint unul si celalalt, Zaplaz
Intre atitea inimi ce bat cu toate-n mine
Ca niste turle pline de clopote, n-a fost,
Nu este, n-o sa fie si-n van va sa suspine
Eroul meu din suflet de risul celui prost.
Si voia mea de bine, frumos si adevar,
Ingaduie sa-si tie si-acolo-n ginduri jugul.
Simtindu0mi spinii fruntii iesind cu rani prin par,
Sint cel dintii porunca s-o dau: Aprindeti rugul,
Ca sfintul in cenusa subt ochii mei sa piara,
Ca dreptul sa-si strecoare-n urechea mea scrisnirea
Inmormintat in lemne si-nvaluit in para!
Si-n mine bate-n palme miscata, omenirea.
Ca un norod de pasnici si veseli asasini
Ce pregatesc dreptatea luminii viitoare,
Unii-nvirtesc sacurea, ceilalti desfoaie crini,
Cu sufletele-n bezna si degetele-n soare.
Dra hotarind privirea , de sus, pe umbra lumii
Un suflet se strecoara in min ca o roua,
Si-atunci visez cu gloata sa bat poteca humii,
Purtind in virful lancii, spre cer, o stea mai noua.
De unde vin acestia? De unde-acesti eroi,
Calai, iobagi, apostoli din noapte pin' la mine?
De unde-aceasta piatra cu fete de noroi
Si scaparind cu focuri de-azur si de rubine?
Le sint dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge?
Le datoresc lumina si faptul crud ca sint?
Cu mine omenirea, Parinte, se va stinge?
Da-mi pacea si rabdarea s-o caut si s-o cint.
Ruga de vecernie
Aceasta pagina a fost accesata de 4864 ori.
