Reminiscente
de Tudor Arghezi
Vin, iata-le, tot de la sine,
Franturile toate spre mine,
Farame stirbite si-ntregi
De lucruri pe care de-abia le-ntelegi.
Asa sunt cum le-am uitat
De cand s-au culcat:
Un fost cimitir de papusi.
Incep sa se miste de-acusi,
Sa capete trup
Din umbra si zvon ca un stup,
Si, rupte, pe-ncetul se reantregesc.
Copite cu nimb ingeresc,
Sparturi de icoane, pastrand a mustrare,
O schita de bine si rau cuvantare,
O lacrima prinsa-n pictura,
O mana ranita, o cautatura,
Si clopote, parca, departe,
Si cate o foaie de carte.
O tandara-nvie o amfora sparta.
Da sunet si iedera moarta
Si vocile stinse luand graiuri, pe rand,
Si murmura paca si parca si rad.
Ma vad cand la Cina partas,
Sau cand in prigoana, sutas.
Incerc iar camasa de-atunci,
Ingusta, cu-o rana de-atunci,
Si nemaistiuta
La inima vremii, tacuta.
Si daca duc palma la gaura rupta,
Nu stiu din ce lupta,
Mi-aluneca, moale, pe sange.
Acolo se strange
Tor ce de la sine se-aduna,
Franturi de Scriptura si haschii de luna.
Nu pot sa ma mint.
Ma arde inghetul: un sloi de argint,
Si destele-n ceata
Se fac peste unghii carbune de ghiata.
Reminiscente
Aceasta pagina a fost accesata de 2425 ori.
