Litanii
de Tudor Arghezi
In departarea noastra,
Lio, imi zboara gindul ca un corb
In ploaia unei toamne sure,
Prin solitudini de padure
Pe unde sufletul e orb
Si vintul: un amar adio.
Un biet buchet pe care-n rind
Paianjenii tesut-au cort
in chipul unui baldachin;
E-atita plingere si chin
Sa vad ca-ntr-insul e un mort!
Aceasta-i masa, scumpa
Lie,
La care tu odinioara
Visai crepuscule de tuci
Peste aleie lungi de nuci
Pe unde vintul infioara
Ca un sfirsit de reverie.
Sint singur.
Ah! si cit de rau
Si plin de moarte e vazduhul,
Si ploaia, balta de otrava!
As vrea ca gura ta suava
Pe-aceste vrafuri sa-si dea duhul.
Sa am pe masa capul tau.
Pe-aceasta masa arsa-n vise
Voiesc sa doarma fruntea ta
Cu pleoape inchise pentru veci,
Mai bine doua buze reci
Cari nu mai stiu a saruta.
De-a pururi vinete si-nchise.
Atunci ai fi a mea, -
Iubita! -Ai fi o glastra funerara.
Cu parul, planta de
Infern;
Atunci ai fi a mea, etern!
Si-n fiecare-amurg de seara
De fruntea ta incremenita
As alipi si fruntea mea
Tinindu-ti timplele-ntre mini;
Si-as cugeta la «altadata»,
La-ntiia sarutare data,
La-ntiiul «ieri», la primul «mini»,
La primul glas de cucuvea.
Ti-as ridica in degit pleoapa
Si ti-as privi privirea stinsa
Cum as privi intr-un abis
Care-ar vorbi de morti, de vis,
De lumea ceea larg intinsa
Pe care n-o inghite groapa.
Si parul, ca un crep de doliu,
L-oi saruta nebun de jale,
De fericire, de extaz;
il voi lasa peste obraz
Sa-mi curga ca un riu de jale.
El va fi ultimul lintoliu
Al celui care te iubi.
Iar cind durerea va izbi
Cu barda cea din urma-n mine.
Cu lovitura cea mai grea
-Atunci, pe masa, linga tine,
Va-ngalbeni si fruntea mea.
Litanii
Aceasta pagina a fost accesata de 2642 ori.
