Inchinaciune
de Tudor Arghezi
Viata e foc! ce faci in vatra noastra?
Te-nabuse chibritul si te sting
Hartiile-aruncate in flacara-ti albastra.
Zalele noaste nu se mai ating
Sa-si oteleasca solzii lor, de tine,
Platosa noastra n-a mai oglindit
Vapaia negurilor toate, pline
Din rasarituri si din asfintit.
Cand pastoream cu turmele pamantul
Si ne purtam usori din loc in loc,
Si nu stiam unde ne-a fost mormantul
Si vietuiam cu zarea launloc
Si ne sculam cu soarele deodata
Si ospatam pe-o margine de apa
Si ne urma vecia ca o roata
Si-aveam toiag si fluiere drept sapa
Si plug; si visul ne era patul -
Atuncea ochii nostri zambitori
Nu cautau de subt invelitori
Petecul unui crepuscul.
Necunoscand hartie si cerneala,
Cantecul nostru se-nalta cantat,
Iar nesfarsitul vietii nu era stricat
De un canon, un scris, o zugraveala.
Unde purcezi? rosteam la despartire
Si aratam cu bratul in apus,
In miazazi, prin aburul subtire
Ce-l risipea cadelnita de sus.
In miazazi, in miazanoapte,
Pe patru drumurile largi ale fapturii
Veneau cu noi, deasupra-ne, vulturii,
Si ugerii, alaturi, ai vitelor, cu lapte.
Necautand in turle si orase
Unde se-nseamna timpul cu-o bataie,
Soroacele stau scrise in stelele urmase.
Si ne simteam acasa subt cer, ca-ntr-o odaie.
Inchinaciune
Aceasta pagina a fost accesata de 2259 ori.
