Eu, umbra
de Tudor Arghezi
La gura veciei, simtindu-te de mult,
Am stat ascunsa vremuri, ca mata, sa ascult.
In curcubee negre, de nopti, te-am asteptat.
Scularea din puzderii s-a savarsit treptat.
Te-ai dezlipit din umeri si, razimat pe coaste,
Vazusi ca ridicarea pe sale nu se poate.
Ai incercat sucirea inceata, pe sezut,
Din rasputerea caznei cu branciul, si-ai cazut.
Te-ai tavalit pe pietre ca sarpele ranit.
Nu ti-a slabit nadejdea. Mereu te-ai prabusit.
N-o sa uit nici lupta cu sine-ti nici aceasta,
In cerc de orizonturi imens, campie vasta.
In mijlocul ei, omul vedeai cum strans se zbate
Incaierat cu umbra lui in singuratate.
Tacerea isi oprise si suflul si-astepta:
Va birui pamantul sau zvarcolirea ta?
Secunda, numai una-n vecie, o clipita,
Va hotara sa bata, sunata sau dogita.
Izbanda, daca sortii n-o fura s-o ascunda,
Atarna-n intregime de-o parte de secunda.
Il vezi, cazut in tranta, ca iar zvacneste drept?
S-ar zice ca e-n lupta cu cerul, piept le piept.
Se rascoleste fierea, adanc, in maruntaie,
S-a mai muncit si rupe-nclestarea, se-ncovoaie,
Si ocrotindu-si sanul cu palma, si rarunchii
Se frang din nou si iarasi i s-au deschis genunchii.
Asa e inaltarea si pretul se plateste
Cu chin si suferinta si slava, omeneste.
Eu, umbra
Aceasta pagina a fost accesata de 2526 ori.
