Cel ce gandeste singur
de Tudor Arghezi
Cel ce gandeste singur si scormone lumina
A dat o viata noua si-um om de fier, masina,
Fiinta zamislita cu gandul si visareea,
Neinchipuit mai tare ca bratul si spinarea.
Cu ea brazdezi pamantul in lung si lat si sameni,
si una tine locul la mii de mii de oameni
Topitorii, cuptoare, mori, puturi, fierastraie,
O sarma de lumina, o teava valvataie,
O lampa duce graiul si da-n vazduhuri vesti
Ca omul zamisleste puterea din povesti
Se face departarea mai scurta decat pasul
La mii de posti s-aude si cunoaste glasul.
Vorbesti cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul si timpul se-ncovoaie:
Pe-o sfoara cat e firul de par si se agata
Vecia, nesfarsitul, pe un crampei de ata.
Se-nnalta slabul, omul, pe aripr in tarii
si-aduce de acolo noi legi si marturii.
Iata-l, scoboara-n hauri cu coiful lui rotund
si racaie oceanele pe fund,
El trece prin valvoare, prin cremene si gheata,
Pornise de cu seara, sa-ntors de dimineata,
si nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici greul,
E tara lui pamantul si l-a-mpletit cu cerul.
si-aprinde de langa Arges, luleaua, si vapaia
Din pipa inca-i arde, ajung pe Himalaia,
si painea coapta-acasa, intr-un cuptor domol,
I-o gusta pinguinii tot proaspata, la Pol,
si, in sfarsit, urmasul lui Prometeu, el, omul,
A prins si taina mare, atainelor, atonul.
El poate omenirea, in cateva secunde,
S-o-ntinereasca noua pe veci, ori s-o scufunde.
E timpul, sluga veche si robul celui rau,
Tu, omule si frate, sa-ti fii stapanul tau.
Cel ce gandeste singur
Aceasta pagina a fost accesata de 3631 ori.
