A fost o noapte alba
de Tudor Arghezi
A fost o noapte oarba, cu luna-n ceruri lipsa.
Stapanii-si amintira, treziti, de-Apocalipsa.
Cetati, orase, cuiburi de lene si pacate
S-au zguduit deodata, rasturnate.
Ospetele-n furtuna, zburate de vartej,
Oprira dumincatii-n gingie si gatlej.
Amestecati cu cioburi, stapanilor, subt mese,
Li se trezea betia de printi si de printese.
Un urlet, ca de mare-n razvratire.
Lintoliul gros al mortii-ncepu sa se desire.
Irumpta, omenirea din ghizduri si zagaze
Isca valtori, prapastii si piscuri de talaze.
S-au prabusit in haos statuile, pe rand,
Cu slava lor de idoli, de piatra si pamant.
I se parea lui Voda ca dorme si viseaza.
Betia lui de noapte se pomenise treaza.
in gloata razvratita, puhoi ca de catarge,
O negura se-ngroasa, o negura se sparge.
El vede ce nu vede si ce i se nazare:
Un urias cu-o falca aprinsa intra-n zare.
E-adevarat, e-aievea, e rascoala,
il cauta norodul: imparatia-i goala.
Si una dupa alta i-s usile-ncuiate.
Le-a sfaramat pe toate
Si intr-a doua suta camara daramata
Rascoala da de Voda pitit intr-o privata
Cand cumpana rabdarii, Maria-Ta, se frange,
A fost o noapte alba
Aceasta pagina a fost accesata de 2508 ori.
